Naufragiat pe „Insula Speranţei”

De la izolare, anxietate, neîncredere, apatie, frică şi nemulţumire la seninătate, entuziasm, detaşare, hotărâre şi siguranţă… Aşa schimbă viaţa ”Insula Speranţei”, unicul centru din România de reabilitare pentru femeile dependente de alcool, droguri sau medicamente, situat în Şelimbăr, pe strada Triajului, la numărul 512 B. Anul acesta, a sărbătorit 15 ani de existenţă, evenimentul adunând peste 30 de femei, respectiv foste paciente, dar şi actuale locuitoare ale casei.

O istorie neîntreruptă

Povestea ”Insulei Speranţei” începe în luna lui octombrie 1997, prin proiectul Phare-lien. Primul deceniu şi l-a ”petrecut” într-o Casă Parohială Evanghelică din Vurpăr, la 30 de kilometri de oraş. Spaţiul prea mic pentru desfăşurarea activităţilor, condiţiile improprii şi distanţa mare faţă de oraş au determinat mutarea sediului la Şelimbăr.
Sub sloganul ”Numai tu singură poţi reuşi, dar nu vei reuşi de una singură!”, centrul de tratament se ocupă cu orientarea şi consilierea femeilor pentru ieşirea lor din dependenţă, ridicându-le stima de sine şi încurajând încrederea în forţele proprii. Asociaţia aparţine organizaţiei ”Crucea Albastră din România”, iar de un deceniu şi jumătate pune la dispoziţie un program de recuperare feminină, între patru şi şase luni, care presupune şedinţe de psihoterapie individuală, de grup şi activităţi stimulative, care au în vedere educarea unui stil de viaţă. În total, peste 170 de femei au fost locuitoarele aşezământului, costurile unei şederi fiind de 1800 de lei. Pe lângă aceşti bani, statul român îi oferă fiecărei persoane aflate aici 250 de lei. În aceste cheltuieli intră masa, cazarea şi tratamentul.

15 ani de luptă contra dependenţei

Sâmbătă, 26 mai. O casă mică, cu etaj, pe o stradă a unei localităţi ardeleneşti. Agitaţie, forfotă şi cele mai sincere îmbrăţişări. Femei elegante, în pantofi cu toc sau în papuci de casă şi în echipament sport, şi-au vizitat cea de a doua casă ori, simplu, au coborât la parterul centrului, fiindcă se aflau încă sub tratament. Printre lacrimi de revedere şi bucurie, şi-au privit vechile camarade, care aveau acelaşi ţel: vindecarea. Bliţuri şi îndemnuri de tipul ”Fă HAHA la poză, ca pe vremuri!”, se remarcau din colţul camerei de festivitate. Fotografiile, florile şi zâmbetele largi au făcut ca reîntâlnirea să fie una plină de emoţie şi sensibilitate. Chipurile le erau animate de prezent, de aceste momente în care trecutul rămâne trecut, iar amintirea dependenţei o regulă de viaţă, care să le orienteze către calea cea dreaptă.
Cum, însă, nicio luptă către acea cale nu poate fi câştigată fără Dumnezeu, preotul Constantin Necula, preşedintele asociaţiei, a început cu o cuvântare religioasă, după care a realizat o legătură între experienţa poetului german Rainer Maria Rilke şi centrul de la Şelimbăr. În accepţiunea preotului, pacientele sunt ”trandafiri ai centrului”, pentru că centrul înfloreşte odată cu finalurile fericite ale poveştilor feminine. ”Pentru noi, este suficient ca, din când în când, un trandafir să ajungă acasă şi să simtă că trăieşte”, mărturiseşte Constantin Necula.

”Cel mai mult mă bucur pentru şansa mea!”

La prima vedere, sunt oameni obişnuiţi. Fiecare cu chipul său, cu speranţele sale. Ceea ce îi face diferiţi de alţii este dependenţa. Poveştile lor de viaţă surprind adevărate exemple pentru societate. Cu teamă, dar curajoase, cu pesimism, dar, totuşi, cu o dorinţă interioară, cu anxietate, dar sigure de scopul lor, femeile au ales să îşi reia viaţa şi să îşi ofere un alt drum, cu ajutorul centrului de la Şelimbăr. După ani de zile, abia îşi găsesc cuvintele pentru a mulţumi echipei care le-a ajutat să renunţe la viciu şi să se reintegreze în societate.
În spatele unei perechi de ochelari, o observăm pe Elena. Aşa o vom numi pe una dintre femeile care, de-a lungul vieţii, a închinat paharul mai mult decât trebuia şi care nu a lăsat viaţa să îşi deruleze filmul, căzând în patima alcoolului.
Elena a început să bea alături de diferiţi prieteni. De la un pahar la un altul. A ajuns să considere că în fiecare zi era rost de sărbătoare. Are cam 50 de ani, este căsătorită, vine din Baia Mare şi nu a avut în familia ei pe nimeni cu această „boală”. Şi-a ales şi prietenii în funcţie de dependenţă. Nu a ”gustat” alcoolul până în momentul în care a întâmpinat dificultăţi în viaţă şi nu a mai ştiut să facă faţă problemelor. ”A fost alegerea mea’”, îşi asumă vina acum Elena. A fost internată de mai multe ori la spitalul de psihiatrie, însă nu a putut să îşi revină. Soţul său nu putea să îi accepte dependenţa, aşa că îi ascundea deseori sticla de băutură sau apela la violenţă: ”Am primit bătaie. Eram vânătă, zdrobită. Primeam bătaie soră cu moartea, ce să zic… Nu îmi păsa atunci de nimic. Vroiam să se termine. Atât. Îmi căuta băutura, mi-o ascundea, o vărsa, însă nu a avut nicio şansă”.
Soluţia a venit de la medicul psihiatru la care mergea şi care a sfătuit-o să vină la centru. Aici, terapia a durat patru luni şi jumătate. Pentru ea, a fost un chin. Nu înţelegea nimic din ceea ce se întâmpla în jurul său, nu putea să fie atentă la ceea ce se vorbea şi nu vedea realitatea. În momentul în care a luat din nou legătura cu mediul extern, când a trebuit să înfrunte iar societatea şi iţele sale, Elena s-a simţit apăsată de neclarităţi: ”Trăiam emoţia întâlnirii, a reîntâlnirii, a acceptării sau a neacceptării. Dar am fost o binecuvântată”.
Afecţiunea, consilierea şi abstinenţa au ajutat-o să reia firul vieţii, care, în patru ani de zile de când nu mai consumă alcool, a devenit unul care îşi merită cu adevărat valoarea. După perioada petrecută la centru, a participat şi la alte terapii. De altfel, se întâlneşte în fiecare lună cu Crina Lupea, directorul centrului, pentru şedinţe individuale. După ce şi-a recuperat viaţa, a renunţat la vechiul anturaj şi şi-a făcut prieteni de suflet. Dacă înainte alcoolul era refugiul său, acum nu îl mai acceptă nici măcar ca idee. ”Nu mai consum nici măcar o picătură. Nici în casă nu mai ţin. Le compătimesc pe femeile care s-au pierdut, dar cel mai mult mă bucur pentru şansa mea!”, conchide Elena.

De la îngrijit la îngrijitor

La centrul de la Şelimbăr, pe lângă rolul de psiholog, există şi o altă funcţie. Cea de ergoterapeut, aceasta fiind şi specializarea Isabelei Bălţatu. Ea este una dintre îngrijitoarele centrului, care se ocupă cu tratarea bolilor psihice, în care munca depusă de bolnav constituie factorul activ al vindecării. În principal, este responsabilă de terapia colectivă. Ea spune că toate pacientele sunt, la început, foarte încăpăţânate. Multe sunt împrăştiate, dezordonate, dar interiorizate şi nu ştiu să vorbească despre trăiri sau sentimente.
Pentru a le determina să comunice, Isabela le povesteşte despre propria experienţă. Cu regret, dar cu mândrie totodată, recunoaşte că a fost, întâi de toate, una dintre femeile ”şcolii” de la Vurpăr. Ea spune că principala caracteristică a dependenţei de alcool, pe lângă consumul propriu-zis, este izolarea. În  vremea dependenţei ea era departe de societate şi nu avea prieteni. Cea care a convins-o să meargă la ”Insula Speranţei” a fost mama sa, care a aflat de existenţa centrului dintr-o revistă. Aceasta vroia neapărat să îşi salveze măcar fiica, dacă soţul îi era irecuperabil. Căuta substanţe care să înlăture dorinţa de a mai bea alcool şi spitale de psihiatrie unde să o interneze. În final, a reuşit să o ducă la dezalcoolizare. La început, în 2005, i-a fost foarte greu să facă faţă terapiei. ”Acum avem o pacientă care are o foarte mare rezistenţă. Doamna Crina îmi spune: Uite, acum să te vezi pe tine!”, ne destăinuie râzând.
După terminarea tratamentului, a rămas la centru ca voluntar, apoi ca angajat. Asociaţia i-a devenit nu a doua, ci singura sa casă, locuind momentan la mansardă.
Acestea sunt, însă, doar câteva dintre poveştile celor de aici, a femeilor care în ziua vizitei noastre sărbătoresc tocmai noua şansă la o viaţă normală pe care au decis la un moment dat să şi-o acorde.
Aniversarea s-a încheiat în ritmuri de ”La mulţi ani!”, femeile strigând în cor: ”Casa să trăiască şi să ne mai primească!”, sugerând recunoştinţa pe care o poartă centrului de recuperare şi întregii echipe de aici.
”Insula Speranţei” rămâne cuibul unde cea de a doua şansă aşteaptă persoanele dependente să îşi recucerească viaţa. Într-o mare plină de vicii, oamenii nu îşi găsesc întotdeauna colacul de salvare, având nevoie de barca speranţei, care, parcă, niciodată nu se află la mal. O găsim întotdeauna în mijlocul furtunii, gata să-i ajute oamenii care au puterea de a o lua de la capăt.

Andra MARINESCU

Sursa: Tribuna.ro

Lasă un răspuns

Captcha *