Viaţa de după zece tone de vin băute într-un deceniu

Consumul excesiv de alcool distruge vieţi, destramă familii, ruinează cariere, răneşte suflete. A ajuns o boală considerată de multe ori ruşinoasă şi greu de acceptat. Pentru bărbaţi, barurile sunt spaţiile unde, laolaltă, se adună şi trag pahar după pahar, uitând să mai ajungă lângă cei dragi. Pentru femei, însă, locurile publice nu reprezintă o opţiune. Ele beau acasă, pe furiş, ascunzându-şi sticlele de vin, vodcă sau ţuică în spatele ghivecelor cu flori, printre hainele murdare sau în debara, acolo unde numai ele se uită să caute borcanele cu zarzavat. Unele, însă, au avut curajul să îşi recunoască dependenţa şi au ales să o trateze. Centrul de reabilitare pentru femei dependente „Insula Speranţei” a fost prima astfel de instituţie care a venit, acum 20 de ani, în sprijinul celor care aveau nevoie de ajutor, vindecând pacientele fără medicamente, doar prin psihoterapie şi ergoterapie (terapie prin muncă). Despre cum au trecut de la „viaţa de beţivă” la cea „de doamnă”, după cum ele o numesc, au povestit şi unele dintre fostele paciente care au venit la aniversarea celor două decenii a Centrului de la Şelimbăr.

Înfiinţat acum 20 de ani la Vurpăr, Centrul s-a mutat la Şelimbăr, în 2007, şi a ajutat aproximativ 1.000 de femei să îşi recâştige viaţa. Spun că s-au născut a doua oară, pe „Insula Speranţei”. Câteva dintre ele revin an de an să mulţumească pentru cea de-a doua şansă, iar sâmbătă întrunirea a avut din nou loc, aniversând, totodată, două decenii de existenţă a instituţiei. Emoţionate, cu lacrimi în ochi şi cu amintiri, au rememorat viaţa de dinainte de „Insula Speranţei” şi cea de după tratamentul urmat aici.

Zece tone de vin consumate în zece ani

Una dintre primele paciente ale Centrului a fost Minola, în prezent angajată a „Insulei Speranţei”. A venit la Vurpăr, din Bucureşti, acum 12 ani. Era slabă, lipsită de speranţe şi găsea în alcool o alinare. „Prietenia” ei cu alcoolul a început înainte de ’89. Lucra, pe atunci, în domeniul construcţiilor. Într-o zi, şi-a rupt piciorul şi a trebuit să stea în casă, o vreme, descoperind un nou „prieten”, vinul. „Din lipsă de activitate, stând în pat toată ziua, am găsit că cel mai normal e să consum alcool. Îmi plăcea. Am început să consum pentru că nici nu dormeam noaptea. Şi azi am adormit cu un pahar, mâine cu două, poimâine cu trei… Până am ajuns la trei litri de vin pe zi. Am consumat zece ani aşa„, povesteşte Minola.

Credea, atunci, că a avut şi noroc, pentru că, din cauză că nu i s-a sudat bine ghipsul, a mai primit şase luni de concediu medical. Aşa, a fost pensionată pe caz de boală şi a avut mai mult timp să dea frâu liber poftei de vin. „Aveam prieteni care nu ştiau că consum. Când mergeam la petreceri, întotdeauna găseam o scuză să plec mai repede, ba că mi-a venit o mătuşă, ba că mă simt cam rău. Mi-era ruşine să beau mai mult de un pahar. Mă duceam acasă să îmi fac plinul, pentru că îmi cerea organismul, povesteşte Minola. După un timp, nu a mai ieşit deloc din casă, iar prietenii se îngrijoraseră. „Nu mai eram om. Realizam că beam mult, dar nu reuşeam să mă opresc. Tot ziceam că voi face asta de mâine, de luni, de la 1…„, mai spune Minola. Asta până s-a întors prietena ei cea mai bună din străinătate şi a găsit un centru specializat la Vurpăr.

A urmat opt luni tratamentul, după care a rămas voluntar aici. După un timp, a început să pună tot mai mult suflet în ceea ce făcea şi a fost angajată. „Mi-a fost drag să ajut şi celelalte paciente. Chiar sufăr când văd că recidivează. Sunt ca şi copiii mei„, spune Minola.

Astăzi, după 12 ani de abstinenţă, mărturiseşte că pentru ea nu mai există alcoolul. „Mi-am dat seama de această diferenţă. Am fost la petreceri şi am văzut cum sunt femeile bete. E urât, groaznic de urât. Te crezi cea mai deşteaptă, le ştii pe toate, dar eşti penibilă. Pentru mine nu mai există alcoolul. Am închis sertarul„, adaugă Minola.

Se întoarce frecvent la casa ei din Bucureşti, să îşi cumpere insulină, pentru că are diabet. Dar pentru ea „acasă” înseamnă locul care i-a dăruit a doua viaţă: „Insula Speranţei”.

Îmi pierdusem orice speranţă…”

Printre pacientele veterane care au fost la aniversarea de joi s-a numărat şi Luminiţa Popescu, ce s-a recuperat la centrul din Vurpăr acum aproape un deceniu şi jumătate. Spune cu mândrie că este abstinentă de 14 ani şi o săptămână şi că viaţa ei este, acum, una frumoasă.

„Eu îmi pierdusem orice fel de speranță. Încercasem tratamentul standard. La <ebuni>>, că așa zic eu. Și ieșeam așa cum intram. Era o perioadă scurtă de timp în care nu mai beam, dar când ajungeam acasă reluam. Căderea era mai mare”, spune Luminiţa. Pe atunci, ajunsese să consume un litru de vodcă în fiecare zi. Nu se îmbăta astfel încât să nu mai poată vorbi, dar „grija mea era să nu fiu niciodată lucidă”, după cum spune. Ca şi astăzi, era artist plastic, o meserie care, mai adaugă ea, i-a oferit libertate. „E o profesie liberă. Fac astfel arta, pentru că aşa îmi place mie. Deşi poate nu voiam să fie chiar aşa…”, povesteşte aceasta.

Luminiţa era conştientă că alunecă în prăpastia dependenţei de alcool, o boală care a distrus tot ce a fost în jurul ei. Prietenii au izolat-o, pentru că nu aveau nevoie de ea în stadiul în care era, iar cei dragi sufereau neputincioşi. „Era ca un parastas continuu în casă. Îmi pierdusem orice speranţă. Mă internasem la Bălăceanca, un spital extrem de dur, unde te legau de pat şi tratau cu tranchilizante, ca să dormi”, povesteşte Luminiţa.

Întors din străinătate, soţul a vizitat-o la spital şi i-a promis că o să caute o opţiune mai bună pentru ea. Aşa, a ajuns la Vurpăr. „Condițiile erau groaznice. Cine rezista și nu renunța în mod sigur ajungea bine. Am stat șase luni. În ultima perioadă, nici foc nu mai făceam, pentru că scotea soba fum și, ca să nu mai stăm să aerisim, alegeam să dormim în frig. Nu aveam apă deloc. Spărgeam gheața din butoi ca să avem să ne spălăm, acum 15 ani. Astăzi ne amintim cu plăcere”, mai spune Luminiţa.

După şase luni de tratament, s-a întors acasă, în Bucureşti. Nu a fost primită nici cu flori, nici cu aplauze, după cum spune. Nu şi-a mai găsit locul şi rostul, aşa că s-a întors la aşezământ, ca voluntar. A ajutat psihologul şi a tradus cărţi ori articole din limba franceză, timp de şapte ani. După această perioadă, fiica cea mică i-a cerut să se reîntoarcă la Bucureşti, ca să o ajute cu pregătirea nunţii şi creşterea copilului pe care şi-l dorea.

„Este o boală greu de depăşit, de mărturisit. Costurile sunt mari. Nu există garanții ca la o operație de apendicită. Tot timpul există pericolul în spatele tău, riscul să te dezechilibrezi, să cazi din nou, să nu te mai poți ridica, iar cei din jur să fie plictisiți de problema ta. Astăzi, sunt fericită că m-am ridicat din nou”, încheie Luminiţa.

Potrivit lui Marius Oltean, directorul executiv al Asociaţiei „Crucea Albastră” din România, sub umbrela căreia se află „Insula Speranţei„, peste un milion de români sunt dependenţi de alcool.

Echipa „Insulei Speranţei” este alcătuită din Minola Lăcrămioara Vasiliade, ergoterapeutul Eva Moşoiu şi directorul Centrului, Ana-Maria Fulea. Crucea Albastră a deschis un asemenea centru pentru bărbaţii dependenţi de alcool, droguri şi jocuri de noroc şi la Şura Mică, condus de dr. Holger Lux, care, din 1993, a ajutat aproape 2.000 de oameni.

Sursa: Tribuna.ro